Trist, dar al dracului de adevarat!

Nu am prieteni. Iata un adevar dureros. Am cunostinte, persoane pe care le plac si care ma plac, oameni cu care pot sa am o conversatie placuta. Dar prieteni nu am.
Prieteniile adevarate se vad in timp. Prieteniile se cultiva. Ori eu am fost prea ocupata sa traiesc pentru si prin omul cu care am ales sa-mi traiesc viata. Si o vreme am simtit ca asa e bine, ca nu-mi trebuie mai mult. Dar iata ca dupa 6 ani de relatie plus 5 de casnicie, dupa 3 ani in care copilul a fost centrul universului meu, simt ca m-am abandonat pe mine si m-am pierdut undeva pe drum, in incercarea de a fi o sotie si o mama buna.
Hazbandu, in schimb, si-a vazut oarecum si de viata lui. Nu a renuntat la intalnirile cu baietii si iese in oras de cel putin 2 ori pe saptamana. Nu sta mult, nu sare calul cu bautura dar socializeaza, iese din rutina job-acasa-copil in care eu m-am afundat pana la gat.
Situatia in care ma regasesc acum mi se pare una injusta, desi mare parte din vina imi apartine. Pentru ca sunt o ciudata care nu poate sa se relaxeze stiind ca sunt rufe de spalat si de calcat, covoarele neaspirate, praf pe mobila, jucarii si haine aruncate peste tot. Pentru ca stiu ca daca eu ies, de copil se va ocupa soacra-mea, iar cand ajung acasa imi trece cheful de viata vazandu-i privirea tafnoasa.
Si ma trezesc ca il invidiez pentru tot ce poate face el si eu nu pot. Pentru ca poate sa se bucure de un pahar de vin in compania prietenilor fara sa il bantuie fantoma prafului neaspirat si cea a rufelor necalcate, pentru ca atunci cand vine acasa nu trebuie sa hraneasca puradelul, sa il imbaieze, sa se joace cu el si sa il adoarma, Pentru ca el nu este intrebat de soacra-sa unde a fost. Pentru ca nu intelege deloc ce e in sufletul meu.