vineri, 17 ianuarie 2014
Dac-a fost să fie aşa ... nu e vina ta ...
Şi crezi că nu mai ştii, cum mă cheamă
Şi crezi că nu mai ştii, cine sunt
Şi crezi că dragostea, se destramă
Am fost atâta timp fără tine
Dar vremea trece oricum, fără noi
Culorile se duc, de la sine
Dac-a fost să fie aşa
Nu e vina ta
Şi te-aş întreba
E dimineaţă în altă viaţa
E dimineaţă în altă viaţa
Se-ntâmplă doar o singură dată
Şi cauţi toată viaţa apoi
Dar nu mai găseşti niciodată
Ne umplem apoi de durere
Ne-nchidem în suflet de tot
Dar tot mai visam în tăcere
Dac-a fost să fie aşa
Nu e vina ta
Şi te-aş întreba
E dimineaţă în altă viaţa
E dimineaţă în altă viaţa
În altă viaţa e dimineaţă
E dimineaţă în altă viaţa
E dimineaţă în altă viaţa
E dimineaţă în altă viaţa
E dimineaţă în altă vìaţa
joi, 16 ianuarie 2014
Dedicat sufletului meu
"Mi-am vazut, in treacat, sufletul. Dar l-am ignorat.
N-aveam timp pentru el. Si nu voiam sa-i ascult durerile si nemultumirile. Eram prea grabita, prea coplesita si aveam atatea lucruri importante de facut...
Dar, intr-o zi, m-am trezit pustiita ... si mi-am amintit de sufletul meu, pe care, atata timp l-am ignorat. Mi-am facut curaj sa-i vorbesc cu sinceritate...
Iarta-ma, al meu suflet! Iarta-ma ca am pus alte lucruri si alte suflete mai presus de tine!
Iarta-ma ca te-am impovarat cu griji inutile, cu regrete, cu rauri de lacrimi planse si neplanse, cu doruri, cu temeri, cu ura!
Iarta-ma ca nu am avut grija de tine, ca te-am obligat sa crezi naivitati si ca te-am amagit mimand fericirea!
Iarta-ma pentru toate jumatatile de masura, pentru ca te-am privat de libertate, pentru ca ti-am interzis atatea!
Iarta-ma ca nu te-am ascultat, ca nu ti-am vorbit si ca ti-am refuzat atat de multe!
Iarta-ma ca te-am transformat intr-o gara, prin care au poposit tot felul de trecatori, care n-au stiut sa te respecte, care te-au murdarit si care au luat tot ce au putut de la tine!
Iarta-ma ca te-am locuit cu oameni care nu te-au pretuit si care au lasat in urma lor numai tristete, durere si dor!
Iarta-ma ca nu ti-am dat timp pentru dragoste, pentru liniste, pentru iertare, pentru frumos!
Iarta-ma ca ti-am ignorat chemarile si ca ti-am inabusit bucuriile!
Iarta-ma ca te-am pustiit cateodata de tot ce aveai frumos, ca am smuls din tine cele mai frumoase flori, fara a mai sadi altele in locul lor!
Iarta-ma pentru toate intrebarile fara raspuns cu care te-am torturat, pentru toate complexele cu care te-am impovarat!
Iarta-ma pentru toate ezitarile, pentru toate amanarile si pentru toate renuntarile la visuri!
Iarta-ma ca te-am bulversat cu sentimente contrare si iluzorii, fiind prea grabita sa iubesc, sa urasc, sa plec si sa ma intorc si iarta-ma ca te-am supus ratacirilor!
Iarta-ma ca ti-am luat pacea si ca ti-am luat dreptul la fericire!
Iarta-ma ca nu am stiut cat esti de fragil si e dependent de iubire!
Iarta-ma!"
Irina Binder - Insomnii
duminică, 12 ianuarie 2014
Cel mai greu e sa te ierti pe tine
Cum sunt intr-o stare emotionala de 2 bani si nu vreau sa ma plang nimanui dar simt nevoia sa scot ce am in cap, am gasit scaparea: scriu aici.
Mai intai vreau sa spun ceva foarte important. Inainte sa ma apuc de scris postul asta, am citit tot ce am postat pana acum si mi-am dat seama ca am fost cam nedreapta cu soacra mea. Adica am criticat-o prea mult si am mai spus si cuvinte urate la adresa ei. Acum imi pare rau, pentru ca pana la urma cine sunt eu sa judec un om care nu a avut o viata prea usoara. Stiu ca nu citeste nimeni cunoscut blogul asta dar parca tot simt niste remuscari ca am procedat asa.
De unde regretul asta? Sa zicem ca traiesc acum niste experiente care m-au facut sa inteleg cat a putut sa sufere femeia asta in viata ei. Si a reusit sa treaca cumva peste tot, ceea ce mie mi se pare demn de admirat. Asa ca imi fac mea culpa si sper sa ma ierte Dumnezeu ca am gandit urat la adresa ei.
La inceput de an, asa cum ii sade bine unui om, am avut niste revelatii. E adevarat ca am fost fortata de unele evenimente dar tot e bine ca mi-am dat seama de unele lucruri.
Mai intai, mi-am dat seama ca am cerut dovezi de iubire cand eu n-am stiut sa le ofer. Ce folos sa iubesti pe cineva cu tot sufletul tau daca nu ii arati? Si daca tot n-am stiut sa ii arat, acum ce rost mai are sa plang ca am pierdut iubirea lui? Deci da... dureros sa realizez ca va trebui sa traiesc o viata multumindu-ma doar cu iubirea copiilor (daca voi avea noroc). Probabil ca va trece. Probabil ca timpul rezolva totul. N-am alta solutie decat sa astept...
Apoi mi-am dat seama ca n-am stiut nici sa comunic cu barbatul meu. Poate ca nici el cu mine dar aici e vorba despre greselile mele. Am fost asa de furioasa ca n-a simtit el ce vreau eu, incat n-am mai spus nimic. Sau daca am spus, am facut-o total anapoda. Habar nu am cum am reusit cand eu ma laudam cu abilitati de comunicare excelente.
M-am pus pe mine pe ultimul loc. Copilul era cel mai important. Si sa fie curatenie. Si sa fie rufele calcate, praful sters, baia spalata... Am uitat de mine. M-am umplut de tristete si de frustrari. Am devenit un om urat. Si cel mai important am uitat de el. Am uitat sa ii arat cat il iubesc. Cat de frumos mi se pare. Cat de atragator si interesant. Am simtit in schimb nevoia sa ma razbun cumva pentru ceea ce ajunsesem eu. Si m-am razbunat pe el, neglijandu-i sufletul si nevoile. Orgoliul meu a fost pus pe primul loc.
Si s-a gasit cineva care sa vada la el ce n-am mai vrut eu sa vad. Si nu oricine ci o fata tanara si frumoasa. O fata care are 20 de ani si care a stiut cum sa isi ia ce isi doreste: barbatul ala de care spuneam ca e frumos si interesant si cizelat si elegant. Barbatul ala pe care eu nu l-am mai apreciat asa cum trebuia. Barbatul care m-a iubit pe mine cand aveam 20 de ani si o vreme dupa aceea.
Acum trebuie sa invat sa ma iert ca sa pot sa traiesc. Sa imi accept greselile si sa sper ca voi ajunge in stadiul incare nu ma mai doare sa il vad si sa stiu ca nu ma mai iubeste.
Si e asa al dracului de greu sa incetez sa ma mai gandesc la tot ce am facut gresit. Sa incerc in schimb sa devin un om mai bun macar pentru copilul pe care il avem si pentru cel care urmeaza sa se nasca. Ei merita o mama cu zambetul pe buze si cu sufletul impacat. Mi-e teama ca o s-o dau in bara si cu ei.
Cred ca am fost cam incoerenta. Nu conteaza....eu stiu ce am vrut sa spun. Si am spus-o pt mine. Ca o exorcizare, asa. Nici nu cred ca astept sfaturi sau incurajari. Astept doar sa ma iert ca sa pot continua.
Mai intai vreau sa spun ceva foarte important. Inainte sa ma apuc de scris postul asta, am citit tot ce am postat pana acum si mi-am dat seama ca am fost cam nedreapta cu soacra mea. Adica am criticat-o prea mult si am mai spus si cuvinte urate la adresa ei. Acum imi pare rau, pentru ca pana la urma cine sunt eu sa judec un om care nu a avut o viata prea usoara. Stiu ca nu citeste nimeni cunoscut blogul asta dar parca tot simt niste remuscari ca am procedat asa.
De unde regretul asta? Sa zicem ca traiesc acum niste experiente care m-au facut sa inteleg cat a putut sa sufere femeia asta in viata ei. Si a reusit sa treaca cumva peste tot, ceea ce mie mi se pare demn de admirat. Asa ca imi fac mea culpa si sper sa ma ierte Dumnezeu ca am gandit urat la adresa ei.
La inceput de an, asa cum ii sade bine unui om, am avut niste revelatii. E adevarat ca am fost fortata de unele evenimente dar tot e bine ca mi-am dat seama de unele lucruri.
Mai intai, mi-am dat seama ca am cerut dovezi de iubire cand eu n-am stiut sa le ofer. Ce folos sa iubesti pe cineva cu tot sufletul tau daca nu ii arati? Si daca tot n-am stiut sa ii arat, acum ce rost mai are sa plang ca am pierdut iubirea lui? Deci da... dureros sa realizez ca va trebui sa traiesc o viata multumindu-ma doar cu iubirea copiilor (daca voi avea noroc). Probabil ca va trece. Probabil ca timpul rezolva totul. N-am alta solutie decat sa astept...
Apoi mi-am dat seama ca n-am stiut nici sa comunic cu barbatul meu. Poate ca nici el cu mine dar aici e vorba despre greselile mele. Am fost asa de furioasa ca n-a simtit el ce vreau eu, incat n-am mai spus nimic. Sau daca am spus, am facut-o total anapoda. Habar nu am cum am reusit cand eu ma laudam cu abilitati de comunicare excelente.
M-am pus pe mine pe ultimul loc. Copilul era cel mai important. Si sa fie curatenie. Si sa fie rufele calcate, praful sters, baia spalata... Am uitat de mine. M-am umplut de tristete si de frustrari. Am devenit un om urat. Si cel mai important am uitat de el. Am uitat sa ii arat cat il iubesc. Cat de frumos mi se pare. Cat de atragator si interesant. Am simtit in schimb nevoia sa ma razbun cumva pentru ceea ce ajunsesem eu. Si m-am razbunat pe el, neglijandu-i sufletul si nevoile. Orgoliul meu a fost pus pe primul loc.
Si s-a gasit cineva care sa vada la el ce n-am mai vrut eu sa vad. Si nu oricine ci o fata tanara si frumoasa. O fata care are 20 de ani si care a stiut cum sa isi ia ce isi doreste: barbatul ala de care spuneam ca e frumos si interesant si cizelat si elegant. Barbatul ala pe care eu nu l-am mai apreciat asa cum trebuia. Barbatul care m-a iubit pe mine cand aveam 20 de ani si o vreme dupa aceea.
Acum trebuie sa invat sa ma iert ca sa pot sa traiesc. Sa imi accept greselile si sa sper ca voi ajunge in stadiul incare nu ma mai doare sa il vad si sa stiu ca nu ma mai iubeste.
Si e asa al dracului de greu sa incetez sa ma mai gandesc la tot ce am facut gresit. Sa incerc in schimb sa devin un om mai bun macar pentru copilul pe care il avem si pentru cel care urmeaza sa se nasca. Ei merita o mama cu zambetul pe buze si cu sufletul impacat. Mi-e teama ca o s-o dau in bara si cu ei.
Cred ca am fost cam incoerenta. Nu conteaza....eu stiu ce am vrut sa spun. Si am spus-o pt mine. Ca o exorcizare, asa. Nici nu cred ca astept sfaturi sau incurajari. Astept doar sa ma iert ca sa pot continua.
luni, 23 septembrie 2013
Long time no see
De cand n-am mai scris aici, uitasem si parola si modalitatea de a scrie o postare noua. E grele maica cu internetu' asta. Nu e chiar asa pentru oricine.
Pai ... sa zic:
- nu mi-am schimbat job-ul, nici sotul (hai c-am fost haioasa), nici socrii si bineinteles...nici casa;
- copilul a crescut, e in grupa mare la gradinita si este mai nazdravan ca niciodata;
- sora-mea s-a intors pe meleaguri natale definitiv si are cea mai scumpa fetita din cate pot exista;
- ai mei sunt sanatosi si fericiti ceea ce ma face sa fiu extrem de recunoscatoare;
- anul asta a fost unul de cacao pentru familia noastra din punct de vedere al sanatatii: sotul si copilul au fost pe butuci in prima jumatate a anului;
- am fost de doua ori in concediu la mare (lucky me). Prima data doar eu si copilul impreuna cu o prietena si fetita ei. Super aventura! A doua oara, in formula completa :)
- din intamplare si absolut neplanificat am ramas insarcinata. Nu mi-am dorit, inca nu ma pot obisnui cu ideea dar Doamne cat imi doresc sa fie sanatos si sa mearga totul bine. Sunt mai speriata decat la primul copil, nu-mi pot imagina cum ma voi descurca cu doi, nu stiu unde nasc si nici cu cine, nu am chef sa ma duc la doctori de 1 milion de ori, mi-e greata toata ziua si mi-e somn continuu. In aprilie, la anul, vine bebe 2. Doamne ajuta!
That's all Folks!
Pai ... sa zic:
- nu mi-am schimbat job-ul, nici sotul (hai c-am fost haioasa), nici socrii si bineinteles...nici casa;
- copilul a crescut, e in grupa mare la gradinita si este mai nazdravan ca niciodata;
- sora-mea s-a intors pe meleaguri natale definitiv si are cea mai scumpa fetita din cate pot exista;
- ai mei sunt sanatosi si fericiti ceea ce ma face sa fiu extrem de recunoscatoare;
- anul asta a fost unul de cacao pentru familia noastra din punct de vedere al sanatatii: sotul si copilul au fost pe butuci in prima jumatate a anului;
- am fost de doua ori in concediu la mare (lucky me). Prima data doar eu si copilul impreuna cu o prietena si fetita ei. Super aventura! A doua oara, in formula completa :)
- din intamplare si absolut neplanificat am ramas insarcinata. Nu mi-am dorit, inca nu ma pot obisnui cu ideea dar Doamne cat imi doresc sa fie sanatos si sa mearga totul bine. Sunt mai speriata decat la primul copil, nu-mi pot imagina cum ma voi descurca cu doi, nu stiu unde nasc si nici cu cine, nu am chef sa ma duc la doctori de 1 milion de ori, mi-e greata toata ziua si mi-e somn continuu. In aprilie, la anul, vine bebe 2. Doamne ajuta!
That's all Folks!
joi, 1 martie 2012
1 Martie
A venit!!! In sfarsit!!! Nici nu mai conteaza ca azinoapte a nins putin. Important e ca A VENIT PRIMAVARAAAAA!!!!!
Va doresc din suflet sa aveti o primavara minunata!!!
Va doresc din suflet sa aveti o primavara minunata!!!
marți, 28 februarie 2012
Aventura mea cu burta - partea a II-a
La o luna dupa ce am venit din concediu am aflat ca sunt insarcinata. Am fost extrem de fericita si am uitat instantaneu de toate supararile. S-a bucurat toata lumea, de la sot la bunici, matusi, unchi si verisori.
Primul lucru pe care l-am facut a fost sa caut un spital in care sa nasc. O prietena nascuse la Elias cu ceva ani in urma si fusese foarte multumita. Asa ca am dat o cautare pe Google si am ajuns pe un forum unde diverse mamici isi povesteau experienta nasterii la Elias. Spre dezamagirea mea, parerile au fost mai mult contra. Am incercat apoi cu celelalte maternitati din Bucuresti. In Pitesti era exclus sa nasc. Auzisem numai povesti horror, cu gandaci si medici care nu mai veneau sa te asiste cand iti venea sorocul, cu asistente care te jignesc si cu mizerie multa.
In special de mizerie am fugit ca dracul de tamaie.
Cum va ziceam, cautam asiduu o maternitate unde sa imi aduc pe lume puiul. Tabloul descris de majoritatea mamicilor era unul inspaimantator: toalete murdare, asternuturi neschimbate, lipsa dusurilor sau a apei calde, asistente obraznice care te tratau oricum numai ca pe un om nu si spaga... multa spaga!!
Si numai ce citesc un comentariu al unei mamici care isi facuse un calcul al sumei cheltuite si ajunsese la concluzia ca, cu 1000 de lei in plus ar fi putut sa nasca la Medlife, in conditii mai mult decat decente, cu servicii medicale net superioare.
Uite asa am aflat de Medlife si citind numai de bine despre ei, am discutat cu hazbandu si am decis impreuna ca ne permitem sa nasc acolo, fara spagi, mizerie, nervi si alte cele. E adevarat ca pana am nascut preturile la nasteri au crescut si am ajuns sa platesc dublu decat ne planuisem dar nu regret nici macar o clipa alegerea facuta.
Viata mea de graviduta a fost atat de minunata ca as mai face inca 10 copii daca cineva mi-ar promite solemn ca va fi la fel. Nu am avut greturi sau stari de rau. Nu am vomitat nici macar o data (nu se pune ca intr-o zi am mancat exagerat de mult si mi s-a facut sau de la cantitatea impresionanta de cereale cu lapte pe care am ingerat-o :D). Sotul m-a rasfatat si m-am simtit iubita si protejata de toata lumea. Am facut shopping pentru bebe, iar de la jumatatea lui martie am stat acasa si m-am odihnit si m-am plimbat mandra de burtica mea care crestea vazand cu ochii. Cand a aflat ca va avea baiat, hazbandu nu si-a mai sters ranjetul de pe fata vreo cateva ore bune.
Trebuia sa nasc la sfarsitul lui mai. Hotarasem sa nasc vaginal cu epidurala insa la ultimele controale mi s-a spus ca bebe avea circulara de cordon. Ne-am gandit si ne-am razganit cum sa facem sa fie bine. Medicul mi-a spus ca pot incerca sa nasc normal si daca se intampla ca bebe sa se stranguleze, putem apela la cezariana de urgenta. Ne-am speriat putin si, avand in vedere ca existau sanse destul de mari sa ajung la cezariana, am hotarat ca mai bine optam din start pentru asta. A inclinat balanta catre cezariana si faptul ca, din provincie fiind, ar fi durat ceva pana as fi ajuns in Bucuresti dar mai ales intamplarea nefericita a vecinei mele (cu cativa ani mai tanara) care nascuse cu putin timp in urma pe cale vaginala si la nastere copila a ramas fara oxigen datorita cordonului ombilical infasurat dupa gatut. Fetita a trait pana la urma dar este o "leguma".
Dar, sa revenim la oile noastre... Am vorbit cu doctorul si i-am spus decizia noastra. M-a programat pentru 26 mai 2008. Pica intr-o zi de luni. Mi-a spus sa nu mai mananc nimic si sa nu mai beau apa de duminica dupa ora 19 si la ora 8 dimineata, luni, sa fiu la Medlife.
Iata ca a venit si ziua mult asteptata. Recunosc ca, spre sfarsitul sarcinii imi venea greu sa mai stau mult in sezut, iar noptile devenisera cam grele pentru ca nu prea mai puteam dormi pe nicio parte. Asa ca pe 26 mai 2008, ne-am imbarcat plini de emotie, speranta, nerabdare si am purces la drum.
Imi aduc aminte ca era o dimineata atat de frumoasa, senin, soarele care abia rasarise... si desi foarte emotionata, eram totusi increzatoare ca totul va fi bine.
Am ajuns la Medlife la timp, m-au cazat, mi-au dat o camasa de noapte si m-au rugat sa astept. Eram programata pentru cezariana pe la ora 14:00. Mi se parea incredibil de mult sa mai astept atat. Imi aduc aminte ca imi era foarte sete si am rugat-o pe o asistenta sa ma lase sa beau o gura de apa. Ma asteptam la un refuz ferm dar mi-a spus cu blandete sa beau dar putina, cat sa imi alin putin setea.
Am uitat sa spun ca am plecat la clinica doar cu un rand de haine pentru copil, ca sa il imbrac cand plecam acasa si cu niste lenjerie intima de schimb. Absolut tot ce am avut nevoie am primit de acolo, de la papuci si periuta de dinti pana la chiloti de unica folosinta si absorbante speciale. Asa ca stresul cu facutul bagajului pentru maternitate a fost eliminat din start.
Pe la 12:00 m-au sunat in camera si mi-au spus sa ma pregatesc ca voi fi operata mai devreme. Am plecat cu niste emotii imense. Nu stiu de ce dar nu imi era frica deloc. Doar ca eram atat de nerabdatoare sa il vad pe EL...
Am fost tratata de niste oameni extraordinar de draguti si adevarati profesionisti. Dupa ce mi-a fost montata branula, am mers in sala de operatie. M-au pus pe masa si mi-au montat cateterul in coloana pentru anestezie. Doamna anestezist mi-a spus sa nu ma misc ca urmeaza sa introduca acul. Bineinteles ca tot m-a luat prin surprindere intepatura si m-am miscat. Rezultatul a fost ca piciorul drept imi tresalta necontrolat. Si-a dat seama imediat ca a atins un nerv si a trebuit sa repete operatiunea. Desi vina a fost a mea pentru ca ma miscasem destul de tare si de aceea nu ii reusise din prima, tot doamna si-a cerut scuze. Asistenta care era langa mine (o tanara foarte draguta si calda) mi-a spus sa o strang pe ea tare in brate (am cuprins-o de dupa solduri) ceea ce am si facut si ...totul a mers ca uns.
Au venit medicii, au glumit putin cu mine si s-au apucat de treaba. Simteam cum sunt trasa si "zguduita" dar nici o durere, nici un discomfort. Dupa cateva minute am auzit un tipat si cineva mi-a adus un bot de carne infasurat intr-un scutec si mi l-a lipit de fata. Era atat de moale si de cald si a tacut pret de cateva secunde cat ne-am atins. Apoi l-au luat pentru toaletare si masurare, iar eu am inceput sa intreb obsesiv: mai dureaza mult? cam cate minute asa? apoi pot sa il vad? dar cat mai dureaza? deja a trecut mult timp...
Nu mai aveam rabdare. Mi se parea pierdere de vreme, vroiam sa se termine repede ca sa merg la el. Atunci, doamna anestezist m-a intrebat bland: nu ati vrea sa dormiti putin? ca mai dureaza pana va curata si pana va coase. Mai bine va odihniti, trece timpul si mai repede... Am spus "da" sidupa 2 secunde n-am mai stiut nimic.
M-am trezit cand ma mutau de pe masa de operatie pe patul de la reanimare. Ma simteam ca dupa un somn adanc dar am reusit sa il intreb pe doctor daca e totul bine.
"Acum da" mi-a raspuns el. "Dar m-ai speriat tare ca ai sangerat mult". Mi-a spus sotul ulterior ca cezariana mea a durat cu vreo 45 de minute mai mult decat de obicei, ca am sangerat destul de mult deoarece placenta a fost lipita de uter pe o portiune mai mare (nici acum nu stiu daca asta chiar este explicatia corecta dar oricum nu mi-a pasat...ma simteam bine).
Dupa ce am fost mutata la reanimare, o asistenta mi-a spus ca in momentul in care vreau sa imi vad sotul sa o anunt. De asemenea, m-a rugat sa ii spun cand incep sa simt durere ca sa imi administreze calmante. Imi aduc aminte ca nu vroiam decat sa dorm si cred ca am adormit imediat. Cand m-am trezit, nu ma durea nimic. Am observat ca eram goala sub patura si inca nu imi simteam picioarele si burta.
Am rugat-o pe asistenta sa il cheme pe hazband, care a venit in cateva minute. Mi-a spus ca piticul e minunat, ca e deja instalat in camera bebelusilor, ca e bine, ca are gropita in barba ca mine. Mi-a aratat un filmulet in care plangea si imi parea tare rau ca nu pot sa merg si eu acolo sa il vad.
Am stat la reanimare pana a doua zi de dimineata. Am dormit destul de mult. Cand am inceput sa simt putina durere mi-au administrat din nou calmant. Am cerut laptop-ul si am intrat putin pe internet. Am baut apa. Mi s-a parut o vesnicie timpul petrecut acolo desi toata lumea a fost draguta. Dar ma simteam atat de singura... hazbandu plecase acasa, minunea era in alta parte....
A doua zi de dimineata m-au intrebat daca vreau sa incerc sa ma ridic si mi-au spus ca cu cat reusesc mai repede sa ma ridic si sa merg, cu atat mai repede il vad pe piciulica. Nu trebuie sa va spun ca am incercat pe loc sa fac asta. M-au invatat sa ma ridic incet ca sa nu ametesc. Apoi m-am odihnit 2 minute, asa in pozitia sezut. Simteam o oarecare durere unde se presupunea ca este taietura dar nu ceva de nesuportat. Mai tare ma temeam sa nu se desprinda cusatura, desi am fost asigurata de toata lumea ca nu trebuie sa ma tem, asta nu se va intampla.
M-au ajutat sa fac cativa pasi si apoi mi-au spus ca la cum ma prezint, pot merge in camera mea. Asa ca mi-au scos sonda, m-au asezat in scaunul cu rotile si am pornit spre camera. In drum am facut o orire la camera bebelusilor si l-am vazut prin geam pe pitic. Era mov pe la gurita de parca mancase mure. Am avut primul moment de panica. Dna dr neonatolog mi-a explicat ca a trebuit sa ii taie frenul sublingual (cred ca asa se zice...n-am chef sa caut acum denumirea corecta) pentru ca nu putea sa suga bine. M-a asigurat ca totul e in ordine si m-a rugat sa merg sa ma odihnesc.
Am ajuns in camera, a venit si sotul cu cel mai minunat cos de flori pe care l-am primit vreodata in viata mea. A stat cu mine pana seara si a venit in fiecare zi. Seara pleca acasa, a doua zi de dimineata era la noi.
Vineri de dimineata am plecat acasa toti 3, dupa ce dna dr neonatolog ne-a dat niste sfaturi si ne-a raspuns la toate intrebarile. Am uitat sa specific ca pe parcursul sederii acolo am participat si la baita bebelusului si m-au invatat pas cu pas ce trebuie sa fac. Toata lumea s-a purtat exemplar, cand am avut nevoie de ceva am fost servita prompt. Daca la 2 noaptea aveam nevoie de camasa de noapte curata, imi aduceau. Tot ce trebuia sa fac, era sa sun.
Si nu regret deloc ca am facut cezariana desi multa lume blameaza femeile care aleg sa nasca asa. Pentru ca da, pana la urma eu am ales sa fac cezariana. Puteam sa incerc sa nasc natural si sa fiu operata doar in cazul aparitiei unor complicatii. Dar mie mi s-a parut un risc mai mare asta decat operatia de cezariana. Din seara celei de-a doua zile am putut sa merg drept, chiar daca ma durea putin. Acasa cand am ajuns zburdam pe scari de parca n-as fi fost operata cu doar 5 zile in urma. Am avut lapte si am alaptat pana la 10 luni, iar copilul, slava Domnului, a fost si este sanatos.
M-am lungit mult si inca as mai fi avut de povestit dar ma opresc aici. Tot ce vreau sa spun este ca da, a costat mult si daca mai adaug si motorina si toate analizele pe care le-am facut acolo...ajung la un cost destul de mare.
Dar amintirea frumoasa despre ziua in care a venit EL pe lume si experienta traita acolo sunt nepretuite.
Cred ca in poza asta avea o luna maxim.
Aici avea vreo 4 luni
Primul lucru pe care l-am facut a fost sa caut un spital in care sa nasc. O prietena nascuse la Elias cu ceva ani in urma si fusese foarte multumita. Asa ca am dat o cautare pe Google si am ajuns pe un forum unde diverse mamici isi povesteau experienta nasterii la Elias. Spre dezamagirea mea, parerile au fost mai mult contra. Am incercat apoi cu celelalte maternitati din Bucuresti. In Pitesti era exclus sa nasc. Auzisem numai povesti horror, cu gandaci si medici care nu mai veneau sa te asiste cand iti venea sorocul, cu asistente care te jignesc si cu mizerie multa.
In special de mizerie am fugit ca dracul de tamaie.
Cum va ziceam, cautam asiduu o maternitate unde sa imi aduc pe lume puiul. Tabloul descris de majoritatea mamicilor era unul inspaimantator: toalete murdare, asternuturi neschimbate, lipsa dusurilor sau a apei calde, asistente obraznice care te tratau oricum numai ca pe un om nu si spaga... multa spaga!!
Si numai ce citesc un comentariu al unei mamici care isi facuse un calcul al sumei cheltuite si ajunsese la concluzia ca, cu 1000 de lei in plus ar fi putut sa nasca la Medlife, in conditii mai mult decat decente, cu servicii medicale net superioare.
Uite asa am aflat de Medlife si citind numai de bine despre ei, am discutat cu hazbandu si am decis impreuna ca ne permitem sa nasc acolo, fara spagi, mizerie, nervi si alte cele. E adevarat ca pana am nascut preturile la nasteri au crescut si am ajuns sa platesc dublu decat ne planuisem dar nu regret nici macar o clipa alegerea facuta.
Viata mea de graviduta a fost atat de minunata ca as mai face inca 10 copii daca cineva mi-ar promite solemn ca va fi la fel. Nu am avut greturi sau stari de rau. Nu am vomitat nici macar o data (nu se pune ca intr-o zi am mancat exagerat de mult si mi s-a facut sau de la cantitatea impresionanta de cereale cu lapte pe care am ingerat-o :D). Sotul m-a rasfatat si m-am simtit iubita si protejata de toata lumea. Am facut shopping pentru bebe, iar de la jumatatea lui martie am stat acasa si m-am odihnit si m-am plimbat mandra de burtica mea care crestea vazand cu ochii. Cand a aflat ca va avea baiat, hazbandu nu si-a mai sters ranjetul de pe fata vreo cateva ore bune.
Trebuia sa nasc la sfarsitul lui mai. Hotarasem sa nasc vaginal cu epidurala insa la ultimele controale mi s-a spus ca bebe avea circulara de cordon. Ne-am gandit si ne-am razganit cum sa facem sa fie bine. Medicul mi-a spus ca pot incerca sa nasc normal si daca se intampla ca bebe sa se stranguleze, putem apela la cezariana de urgenta. Ne-am speriat putin si, avand in vedere ca existau sanse destul de mari sa ajung la cezariana, am hotarat ca mai bine optam din start pentru asta. A inclinat balanta catre cezariana si faptul ca, din provincie fiind, ar fi durat ceva pana as fi ajuns in Bucuresti dar mai ales intamplarea nefericita a vecinei mele (cu cativa ani mai tanara) care nascuse cu putin timp in urma pe cale vaginala si la nastere copila a ramas fara oxigen datorita cordonului ombilical infasurat dupa gatut. Fetita a trait pana la urma dar este o "leguma".
Dar, sa revenim la oile noastre... Am vorbit cu doctorul si i-am spus decizia noastra. M-a programat pentru 26 mai 2008. Pica intr-o zi de luni. Mi-a spus sa nu mai mananc nimic si sa nu mai beau apa de duminica dupa ora 19 si la ora 8 dimineata, luni, sa fiu la Medlife.
Iata ca a venit si ziua mult asteptata. Recunosc ca, spre sfarsitul sarcinii imi venea greu sa mai stau mult in sezut, iar noptile devenisera cam grele pentru ca nu prea mai puteam dormi pe nicio parte. Asa ca pe 26 mai 2008, ne-am imbarcat plini de emotie, speranta, nerabdare si am purces la drum.
Imi aduc aminte ca era o dimineata atat de frumoasa, senin, soarele care abia rasarise... si desi foarte emotionata, eram totusi increzatoare ca totul va fi bine.
Am ajuns la Medlife la timp, m-au cazat, mi-au dat o camasa de noapte si m-au rugat sa astept. Eram programata pentru cezariana pe la ora 14:00. Mi se parea incredibil de mult sa mai astept atat. Imi aduc aminte ca imi era foarte sete si am rugat-o pe o asistenta sa ma lase sa beau o gura de apa. Ma asteptam la un refuz ferm dar mi-a spus cu blandete sa beau dar putina, cat sa imi alin putin setea.
Am uitat sa spun ca am plecat la clinica doar cu un rand de haine pentru copil, ca sa il imbrac cand plecam acasa si cu niste lenjerie intima de schimb. Absolut tot ce am avut nevoie am primit de acolo, de la papuci si periuta de dinti pana la chiloti de unica folosinta si absorbante speciale. Asa ca stresul cu facutul bagajului pentru maternitate a fost eliminat din start.
Pe la 12:00 m-au sunat in camera si mi-au spus sa ma pregatesc ca voi fi operata mai devreme. Am plecat cu niste emotii imense. Nu stiu de ce dar nu imi era frica deloc. Doar ca eram atat de nerabdatoare sa il vad pe EL...
Am fost tratata de niste oameni extraordinar de draguti si adevarati profesionisti. Dupa ce mi-a fost montata branula, am mers in sala de operatie. M-au pus pe masa si mi-au montat cateterul in coloana pentru anestezie. Doamna anestezist mi-a spus sa nu ma misc ca urmeaza sa introduca acul. Bineinteles ca tot m-a luat prin surprindere intepatura si m-am miscat. Rezultatul a fost ca piciorul drept imi tresalta necontrolat. Si-a dat seama imediat ca a atins un nerv si a trebuit sa repete operatiunea. Desi vina a fost a mea pentru ca ma miscasem destul de tare si de aceea nu ii reusise din prima, tot doamna si-a cerut scuze. Asistenta care era langa mine (o tanara foarte draguta si calda) mi-a spus sa o strang pe ea tare in brate (am cuprins-o de dupa solduri) ceea ce am si facut si ...totul a mers ca uns.
Au venit medicii, au glumit putin cu mine si s-au apucat de treaba. Simteam cum sunt trasa si "zguduita" dar nici o durere, nici un discomfort. Dupa cateva minute am auzit un tipat si cineva mi-a adus un bot de carne infasurat intr-un scutec si mi l-a lipit de fata. Era atat de moale si de cald si a tacut pret de cateva secunde cat ne-am atins. Apoi l-au luat pentru toaletare si masurare, iar eu am inceput sa intreb obsesiv: mai dureaza mult? cam cate minute asa? apoi pot sa il vad? dar cat mai dureaza? deja a trecut mult timp...
Nu mai aveam rabdare. Mi se parea pierdere de vreme, vroiam sa se termine repede ca sa merg la el. Atunci, doamna anestezist m-a intrebat bland: nu ati vrea sa dormiti putin? ca mai dureaza pana va curata si pana va coase. Mai bine va odihniti, trece timpul si mai repede... Am spus "da" sidupa 2 secunde n-am mai stiut nimic.
M-am trezit cand ma mutau de pe masa de operatie pe patul de la reanimare. Ma simteam ca dupa un somn adanc dar am reusit sa il intreb pe doctor daca e totul bine.
"Acum da" mi-a raspuns el. "Dar m-ai speriat tare ca ai sangerat mult". Mi-a spus sotul ulterior ca cezariana mea a durat cu vreo 45 de minute mai mult decat de obicei, ca am sangerat destul de mult deoarece placenta a fost lipita de uter pe o portiune mai mare (nici acum nu stiu daca asta chiar este explicatia corecta dar oricum nu mi-a pasat...ma simteam bine).
Dupa ce am fost mutata la reanimare, o asistenta mi-a spus ca in momentul in care vreau sa imi vad sotul sa o anunt. De asemenea, m-a rugat sa ii spun cand incep sa simt durere ca sa imi administreze calmante. Imi aduc aminte ca nu vroiam decat sa dorm si cred ca am adormit imediat. Cand m-am trezit, nu ma durea nimic. Am observat ca eram goala sub patura si inca nu imi simteam picioarele si burta.
Am rugat-o pe asistenta sa il cheme pe hazband, care a venit in cateva minute. Mi-a spus ca piticul e minunat, ca e deja instalat in camera bebelusilor, ca e bine, ca are gropita in barba ca mine. Mi-a aratat un filmulet in care plangea si imi parea tare rau ca nu pot sa merg si eu acolo sa il vad.
Am stat la reanimare pana a doua zi de dimineata. Am dormit destul de mult. Cand am inceput sa simt putina durere mi-au administrat din nou calmant. Am cerut laptop-ul si am intrat putin pe internet. Am baut apa. Mi s-a parut o vesnicie timpul petrecut acolo desi toata lumea a fost draguta. Dar ma simteam atat de singura... hazbandu plecase acasa, minunea era in alta parte....
A doua zi de dimineata m-au intrebat daca vreau sa incerc sa ma ridic si mi-au spus ca cu cat reusesc mai repede sa ma ridic si sa merg, cu atat mai repede il vad pe piciulica. Nu trebuie sa va spun ca am incercat pe loc sa fac asta. M-au invatat sa ma ridic incet ca sa nu ametesc. Apoi m-am odihnit 2 minute, asa in pozitia sezut. Simteam o oarecare durere unde se presupunea ca este taietura dar nu ceva de nesuportat. Mai tare ma temeam sa nu se desprinda cusatura, desi am fost asigurata de toata lumea ca nu trebuie sa ma tem, asta nu se va intampla.
M-au ajutat sa fac cativa pasi si apoi mi-au spus ca la cum ma prezint, pot merge in camera mea. Asa ca mi-au scos sonda, m-au asezat in scaunul cu rotile si am pornit spre camera. In drum am facut o orire la camera bebelusilor si l-am vazut prin geam pe pitic. Era mov pe la gurita de parca mancase mure. Am avut primul moment de panica. Dna dr neonatolog mi-a explicat ca a trebuit sa ii taie frenul sublingual (cred ca asa se zice...n-am chef sa caut acum denumirea corecta) pentru ca nu putea sa suga bine. M-a asigurat ca totul e in ordine si m-a rugat sa merg sa ma odihnesc.
Am ajuns in camera, a venit si sotul cu cel mai minunat cos de flori pe care l-am primit vreodata in viata mea. A stat cu mine pana seara si a venit in fiecare zi. Seara pleca acasa, a doua zi de dimineata era la noi.
Vineri de dimineata am plecat acasa toti 3, dupa ce dna dr neonatolog ne-a dat niste sfaturi si ne-a raspuns la toate intrebarile. Am uitat sa specific ca pe parcursul sederii acolo am participat si la baita bebelusului si m-au invatat pas cu pas ce trebuie sa fac. Toata lumea s-a purtat exemplar, cand am avut nevoie de ceva am fost servita prompt. Daca la 2 noaptea aveam nevoie de camasa de noapte curata, imi aduceau. Tot ce trebuia sa fac, era sa sun.
Si nu regret deloc ca am facut cezariana desi multa lume blameaza femeile care aleg sa nasca asa. Pentru ca da, pana la urma eu am ales sa fac cezariana. Puteam sa incerc sa nasc natural si sa fiu operata doar in cazul aparitiei unor complicatii. Dar mie mi s-a parut un risc mai mare asta decat operatia de cezariana. Din seara celei de-a doua zile am putut sa merg drept, chiar daca ma durea putin. Acasa cand am ajuns zburdam pe scari de parca n-as fi fost operata cu doar 5 zile in urma. Am avut lapte si am alaptat pana la 10 luni, iar copilul, slava Domnului, a fost si este sanatos.
M-am lungit mult si inca as mai fi avut de povestit dar ma opresc aici. Tot ce vreau sa spun este ca da, a costat mult si daca mai adaug si motorina si toate analizele pe care le-am facut acolo...ajung la un cost destul de mare.
Dar amintirea frumoasa despre ziua in care a venit EL pe lume si experienta traita acolo sunt nepretuite.
Cred ca in poza asta avea o luna maxim.
Aici avea vreo 4 luni
vineri, 3 februarie 2012
Aventura mea cu burta - partea I
Tot citind pe blogul Printesei despre sarcina, gravide, nastere, opinii despre cum si unde e cel mai bine sa nasti, mi-am dat seama ca nu am scris niciodata si nici nu am povestit despre experienta mea. Adica da, cand eram insarcinata vizitam cu regularitate un forum al mamicilor si vorbeam zilnic despre cat de mare e burta, ce mai mancam, cum o sa-l cheme pe prunc, ce ecografii mai facem, cu ce doctor nastem si ... subiectele pe aceasta tema erau inepuizabile.
Dar sa scriu asa cu introducere, cuprins si incheiere despre povestea mea "cu burta", nu. Asa ca, daca tot mi s-au improspatat toate amintirile, hai sa zic si eu cum am devenit mama.
Eram casatoriti de vreo 6 luni si impreuna de vreo 7 ani. Si intr-o buna zi, sotul meu ma anunta ca el vrea un copil si ca musai sa ne apucam de treaba. Si eu imi doream insa ma gandeam ca e timp, care-i graba? Dar nu am zis nu. Ne-am facut analizele amandoi si dupa ce am constatat ca n-avem vreo boala care sa ne impiedice sa procream, ne-am apucat de "treaba" serios si cu simt de raspundere :)
Dupa prima luna in care "munca" asidua nu a dat niciun rezultat mi-a spus ca un copil care tocmai facuse o nazbatie: "n-a fost vina mea!" :)
Am incercat in continuare inca vreo doua luni dar fara succes. Intre timp am reusit sa ne certam destul de urat din cauza locuitului cu socrii ( asta-i alta poveste) si eu am hotarat ca in conditiile date refuz sa aduc pe lume un copil. Asa ca i-am comunicat sec ca oricat l-as iubi, nu stiu cat voi rezista in casatoria cu atas (parintii lui) si ca probabil la un moment dat o sa plec din casa lor.
Intr-un final mi-a promis ca ne mutam si am inceput sa cautam apartament. La inceput de septembrie, dupa ce aniversasem un an de la casatorie, am plecat in concediu in Creta. Primele cateva zile au fost de vis! Intr-o seara, cand ne plimbam pe malul marii, mi-a spus ca el nu vrea sa se mute din casa parintilor pentru ca le-ar pricinui o mare suparare si nu vrea asta. In noaptea aceea am asteptat sa adoarma, m-am inchis in baie si am plans cum nu mai plansesem vreodata in viata mea. M-a durut atat de tare ca omul pe care il iubeam mai mult decat orice pe lume a decis ca mai bine ma dezamageste pe mine decat pe parintii lui, incat imi doream sa mor acolo pe podeaua rece din baie. Mi-am spus ca un copil n-are decat de suferit in ecuatia asta si i-am comunicat a doua zi ca mai bine renuntam la idee.
Dar Dumnezeu a avut alte planuri pentru noi. In dar de ziua mea, pe 7 septembrie 2007, prima zi petrecuta in Creta, ramasesem insarcinata.
Mi-am dat seama ca ceva e schimbat la mine cand ne-am intors din concediu si drumul spre casa, de la aeroport la Pitesti, a fost un chin datorita fumului de tigara care imi ridica stomacul in gat. Socrul meu fuma de zor in masina stiind ca, in mod obisnuit, n-aveam o problema cu asta.
Dar sa scriu asa cu introducere, cuprins si incheiere despre povestea mea "cu burta", nu. Asa ca, daca tot mi s-au improspatat toate amintirile, hai sa zic si eu cum am devenit mama.
Eram casatoriti de vreo 6 luni si impreuna de vreo 7 ani. Si intr-o buna zi, sotul meu ma anunta ca el vrea un copil si ca musai sa ne apucam de treaba. Si eu imi doream insa ma gandeam ca e timp, care-i graba? Dar nu am zis nu. Ne-am facut analizele amandoi si dupa ce am constatat ca n-avem vreo boala care sa ne impiedice sa procream, ne-am apucat de "treaba" serios si cu simt de raspundere :)
Dupa prima luna in care "munca" asidua nu a dat niciun rezultat mi-a spus ca un copil care tocmai facuse o nazbatie: "n-a fost vina mea!" :)
Am incercat in continuare inca vreo doua luni dar fara succes. Intre timp am reusit sa ne certam destul de urat din cauza locuitului cu socrii ( asta-i alta poveste) si eu am hotarat ca in conditiile date refuz sa aduc pe lume un copil. Asa ca i-am comunicat sec ca oricat l-as iubi, nu stiu cat voi rezista in casatoria cu atas (parintii lui) si ca probabil la un moment dat o sa plec din casa lor.
Intr-un final mi-a promis ca ne mutam si am inceput sa cautam apartament. La inceput de septembrie, dupa ce aniversasem un an de la casatorie, am plecat in concediu in Creta. Primele cateva zile au fost de vis! Intr-o seara, cand ne plimbam pe malul marii, mi-a spus ca el nu vrea sa se mute din casa parintilor pentru ca le-ar pricinui o mare suparare si nu vrea asta. In noaptea aceea am asteptat sa adoarma, m-am inchis in baie si am plans cum nu mai plansesem vreodata in viata mea. M-a durut atat de tare ca omul pe care il iubeam mai mult decat orice pe lume a decis ca mai bine ma dezamageste pe mine decat pe parintii lui, incat imi doream sa mor acolo pe podeaua rece din baie. Mi-am spus ca un copil n-are decat de suferit in ecuatia asta si i-am comunicat a doua zi ca mai bine renuntam la idee.
Dar Dumnezeu a avut alte planuri pentru noi. In dar de ziua mea, pe 7 septembrie 2007, prima zi petrecuta in Creta, ramasesem insarcinata.
Mi-am dat seama ca ceva e schimbat la mine cand ne-am intors din concediu si drumul spre casa, de la aeroport la Pitesti, a fost un chin datorita fumului de tigara care imi ridica stomacul in gat. Socrul meu fuma de zor in masina stiind ca, in mod obisnuit, n-aveam o problema cu asta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)