Cum sunt intr-o stare emotionala de 2 bani si nu vreau sa ma plang nimanui dar simt nevoia sa scot ce am in cap, am gasit scaparea: scriu aici.
Mai intai vreau sa spun ceva foarte important. Inainte sa ma apuc de scris postul asta, am citit tot ce am postat pana acum si mi-am dat seama ca am fost cam nedreapta cu soacra mea. Adica am criticat-o prea mult si am mai spus si cuvinte urate la adresa ei. Acum imi pare rau, pentru ca pana la urma cine sunt eu sa judec un om care nu a avut o viata prea usoara. Stiu ca nu citeste nimeni cunoscut blogul asta dar parca tot simt niste remuscari ca am procedat asa.
De unde regretul asta? Sa zicem ca traiesc acum niste experiente care m-au facut sa inteleg cat a putut sa sufere femeia asta in viata ei. Si a reusit sa treaca cumva peste tot, ceea ce mie mi se pare demn de admirat. Asa ca imi fac mea culpa si sper sa ma ierte Dumnezeu ca am gandit urat la adresa ei.
La inceput de an, asa cum ii sade bine unui om, am avut niste revelatii. E adevarat ca am fost fortata de unele evenimente dar tot e bine ca mi-am dat seama de unele lucruri.
Mai intai, mi-am dat seama ca am cerut dovezi de iubire cand eu n-am stiut sa le ofer. Ce folos sa iubesti pe cineva cu tot sufletul tau daca nu ii arati? Si daca tot n-am stiut sa ii arat, acum ce rost mai are sa plang ca am pierdut iubirea lui? Deci da... dureros sa realizez ca va trebui sa traiesc o viata multumindu-ma doar cu iubirea copiilor (daca voi avea noroc). Probabil ca va trece. Probabil ca timpul rezolva totul. N-am alta solutie decat sa astept...
Apoi mi-am dat seama ca n-am stiut nici sa comunic cu barbatul meu. Poate ca nici el cu mine dar aici e vorba despre greselile mele. Am fost asa de furioasa ca n-a simtit el ce vreau eu, incat n-am mai spus nimic. Sau daca am spus, am facut-o total anapoda. Habar nu am cum am reusit cand eu ma laudam cu abilitati de comunicare excelente.
M-am pus pe mine pe ultimul loc. Copilul era cel mai important. Si sa fie curatenie. Si sa fie rufele calcate, praful sters, baia spalata... Am uitat de mine. M-am umplut de tristete si de frustrari. Am devenit un om urat. Si cel mai important am uitat de el. Am uitat sa ii arat cat il iubesc. Cat de frumos mi se pare. Cat de atragator si interesant. Am simtit in schimb nevoia sa ma razbun cumva pentru ceea ce ajunsesem eu. Si m-am razbunat pe el, neglijandu-i sufletul si nevoile. Orgoliul meu a fost pus pe primul loc.
Si s-a gasit cineva care sa vada la el ce n-am mai vrut eu sa vad. Si nu oricine ci o fata tanara si frumoasa. O fata care are 20 de ani si care a stiut cum sa isi ia ce isi doreste: barbatul ala de care spuneam ca e frumos si interesant si cizelat si elegant. Barbatul ala pe care eu nu l-am mai apreciat asa cum trebuia. Barbatul care m-a iubit pe mine cand aveam 20 de ani si o vreme dupa aceea.
Acum trebuie sa invat sa ma iert ca sa pot sa traiesc. Sa imi accept greselile si sa sper ca voi ajunge in stadiul incare nu ma mai doare sa il vad si sa stiu ca nu ma mai iubeste.
Si e asa al dracului de greu sa incetez sa ma mai gandesc la tot ce am facut gresit. Sa incerc in schimb sa devin un om mai bun macar pentru copilul pe care il avem si pentru cel care urmeaza sa se nasca. Ei merita o mama cu zambetul pe buze si cu sufletul impacat. Mi-e teama ca o s-o dau in bara si cu ei.
Cred ca am fost cam incoerenta. Nu conteaza....eu stiu ce am vrut sa spun. Si am spus-o pt mine. Ca o exorcizare, asa. Nici nu cred ca astept sfaturi sau incurajari. Astept doar sa ma iert ca sa pot continua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu